January 9, 2012

Take a look in the Black Mirror

Una dintre cele mai reuşite piese de televiziune a anului care tocmai a trecut e această trilogie făcută de Charlie Brooker, băiatul care a produs, printre alte, şi Dead Set, cel mai bun serial cu zombie de până acum. Gândită ca o serie de trei distopii despre invadarea vieţii private de către tehnologie, cele trei "episoade" nu au legătură şi nici măcar nu se petrec în acelaşi spaţiu sau timp - singura chestie în comun este ecranul (de TV, monitor, telefon şi alte chestii neinventate încă) şi atracţia bolnăvicioasă pe care o are asupra noastră.

Primul episod, The National Anthem, deşi fantastic jucat şi cu un scenariu de-a dreptul briliant, se concentrează pe televiziune actuală, o chestie deja moartă pentru tânăra generaţie şi care nu susţine goliciunea a la Vanilla Sky de pe străzile londoneze din finalul filmului, ceea ce-i taie un pic din savoare. Se joacă însă cu lucruri familiare nouă, cum ar fi obsesia englezilor pentru prinţesele eco-friendly, cea a politicienilor pentru sondaje şi cea a artiştilor pentru posteritate şi transgresivitate. Practic, e despre un prim-ministru mai simpatic ca Boc (mai degrabă un soi de Petre Roman) obligat să performeze un act ciudat, live, la TV, pentru a salva viaţa unei prinţese de tip Diana/Kate ce fusese răpită şi ascunsă, din ce mi s-a părut mie, la Tate Modern. Fiind cel mai actual dintre cele trei episoade, e joacă cu o serie de probleme contemporane, cum ar fi amuzanta situaţie în care televiziunile britanice nu difuzează un clip cu prinţesa răpită, la cererea expresă a guvernului, în ciuda celor câteva milioane de vizualizări pe YouTube a respectivului clip şi a faptului că CNN, Fox şi restul de televiziuni non-britanice sunt pline de breaking-news-uri.

15 Million Merrits e o distopie fără rebeli, într-o lume în care ideea de a fi în formă pare a fi scopul principal în viaţă. consumul de calorii par a fi luat locul monedelor, iar un soi de Second Life bizar este locul în care îţi cheltuieşti toţi banii. Asta dacă nu ajungi la televiziune, care îţi invadează viaţa oricând are chef (şi trebuie să plăteşti ca să nu te uiţi, visul umed al oricărui director de programe), la un soi de X Factor gigantic în care juraţii par a avea dreptul de a face orice cu tine. "Eroul" principal e un tip cat se poate de fit, aproape bogat, ai putea spune, care n-are altă idee mai bună de a o agăţa pe o tânără şi inocentă domnișoară care tocmai i-a atras atenţia decât trimiţând-o la respectiva emisiune, carne de tun. Episodul e o discuţie despre un consumerism dus la extrem şi despre victoria publicitarilor în impunerea unei anumite tipologii umane ca standard global şi are marele merit de a te introduce în acea lume fără a-ţi da o privire globală, lăsându-te să te întrebi ce naiba se întâmplă cu bătrânii sau de unde răsar copii.

În The Entire History of You suntem introduşi într-o lume în care aproape oricine poate să-şi implanteze un minuscul device, în spatele urechii, care să înregistreze tot ceea ce vezi şi auzi pentru a putea fi redat ulterior, identic, oricând ai chef. Ceea ce duce la o supraanalizare a oricărui gest, cuvânt, fraze spuse de un potenţial angajator sau un individ suspect ce-ar putea fi sau nu amantul nevestei. Eroul face asta, cu consecinţe nu neapărat plăcute pentru el - să-i apreciem intuiţia? - dar episodul se joacă, în background, cu câteva elemente interesante. Cum ar fi faptul că, la aeroport, eşti pus sa dai play la ultimele 24 de ore din viaţă, probabil pentru a vedea eventuale întâlniri cu băieţi cu turbane, scenă la cere sunt aproape convins că Obama, dacă a văzut serialul, a dat stop şi a notat repede în "to do list"-ul NSA-ului: "Putem face asta?". Sau o discuţie relaxată, la masă, în care o tipă povesteşte cum a fost asaltată şi i-a fost extras cu forţa respectivul device, probabil pentru că vreun asiatic pervers rămăsese fără filme porno proaspete. Dar mai ales o scenă genială în care cei doi soţi fac sex relaxat, dând play în acelaşi timp la nişte partide ceva mai agitate, probabil din luna lor de miere.

Haios mi se pare şi felul în care a conceput Brooker întreaga mini-serie: în trei execuţii, ca orice publicitar care se respectă atunci când vine cu o nouă idee de a te face să cumperi vreun produs.



No comments:

Post a Comment